A – CADRUL ISTORIC

Istoria comunei Ponor este făcută de “ponoreni”, aşa cum ne prezintă preotul Alexandru Gherghel în lucrarea “Monografia istorică a Bisericii Sfîntul Nicolae din comuna Ponor” – Teză de Licenţă – 1958 – Lucrare de o deosebită importanţă istorică – cu caracter ştiinţific – aduce la lumină toate persoanele şi faptele măreţe ce au însemnat ceva în timpul lor pentru locuitorii acestor meleaguri.

Denumirea comunei Ponor – vine de la poziţia geografică – dealuri line – fără contururi regulate (ponoare) îmbinate cu văi adânci şi largi. Cu toate că Ponorul a avut de la început acelaşi relief în decursul vremii a purtat mai multe denumiri: Ponorul înainte de 1848 a fost o comună administrativă împreună cu Mogoşul şi Rîmeţul iar centrul comunei era Rîmeţul. De aceea şi azi moţii îi mai zic acestei comune “Ponorul Rîmeţului”. În anul 1882 intră în componenţa comunei Ponor şi satul Brădeşti (sat aparţinător Rîmeţului). În 1911 numirea comunei Ponor s-a schimbat în Ponorul Mare (Nagy-Ponor iar Geogelul în Kisgyogypatak) numire ce se cerea a se folosi de toate autorităţile şi de popor. Această numire credem că i s-a dat acestei comune pentru a se deosebi de “Ponorul Cîmpenilor” care n-a durat decât până la încorporarea Ardealului la România, când Nagy-Ponor s-a transformat în “Ponor” iar Kiss ponor (Ponorul Câmpenilor) în “Ponorel” numiri ce au rămas neschimbate până azi.

Vechimea locuitorilor pe meleagurile Ponorului se zice că ar fi de pe la anul 105 e.n. când oştenii romani din legiunea lui Traian, sătui de luptă s-au retras cu fetele dace răpite din împrejurimi pe aceste văi înconjurate de păduri pe unde până atunci, nu se pare să fi călcat picior de om. Ca argumente sunt conştiinţa unanimă a ponorenilor că partea bărbătească e provenită din romani, iar cea femeiască din neamul dac. Chiar fizionomia bărbătească are în cele mai multe cazuri asemănări foarte vădite cu cele mai reprezentative figuri la romani, apoi costumele populare feminine păstrează reminiscenţe dace. Despre părţile comunei care au fost populate prima dată se crede că ar fi cele dinspre răsărit (satul După-Deal, Vale în Jos).

Dat fiind faptul că originea locuitorilor Ponorului este cea daco-romană, desigur că naţionalitatea nu poate fi decât cea română iar religia cea ortodoxă cum afirmă un raport din 1920. Statornicia munţilor ce-i înconjoară le-a insuflat ponorenilor tărie încât au rămas statornici neamului românesc, a cărui sânge pulsează şi azi cu putere în strănepoţii lui Horea şi Avram Iancu, încât şi-au păstrat cu multă sfinţenie până azi alături de credinţă, limba curat românească, portul ardelenesc.

Ocupaţia ponorenilor de la început a fost vânatul şi facerea mangalului (cărbunele de lemn) pe care îl transportau în saci pe cai la oraşe pantru fierari şi încălzit. Despre această ocupaţie a primilor locuitori vorbesc şi azi vetrele de cărbuni de pe păşunea comunală care se zice că ar fi chiar de pe timpul romanilor.

Locuitorilor comunei li se atribuie porecla “Mocani” sau “Ţopi” după unii autori.

De la Cheile Rîmeţului în sus încep adevăratele comune mocăneşti dintre care amintim: Întregalde, Rîmeţ, Ponor, Mogoş.

B. CONDIŢII FIZICO-GEOGRAFICE

Din punct de vedere geologic comuna Ponor face parte din Munţii Apuseni de Sud care au început să funcţioneze ca arie geosinclinală în ciclul alpin. Această unitate geologico-structurală-cunoscută în literatura de specialitate şi sub numele de geosinclinalul Mureşului are drept fundament şisturile cristaline.

Pe lângă larga răspândire a magmatismului bazic iniţial, începând din cretacic geosinclinalul Mureşului a fost afectat de mişcări de cutare având drept consecinţă formarea depozitelor sinorogene. Având în vedere că sunt destul de dezvoltate şi produsele magmatismului timpuriu precum şi vulcanitele neogene, apare clară evoluţia cu caracter de eugeosinclinal a Munţilor Apuseni de Sud.

Învelişul sedimentar este reprezentat prin depozitele de vârstă mezozoică care aparţin jurasicului superior (calcare noduloase care trec pe verticală în calcare în plăci, calcare masive, calcare recifale) cretacicului (şisturi siltitice şi siltice argiloase slab metamorfozate, microconglomerate, gresii argilite, aparţinând cretacicului inferior.

Începând din tortonian şi până în cuaternarul inferior şi în Apusenii de Sud s-a desfăşurat magmatismul subsecvent tardiv. De pe urma vulcanismului neogen au fost puse în loc produse variate (în cea mai mare parte erodate) deosebindu-se bazalte, andezite, dacite şi riolite.

Relieful comunei cu aspect relativ fragmentat se datorează apariţiei la suprafaţă a rocilor de bază (metamorfice şi sedimentare) putând astfel vorbi de o condiţionare litologică strictă a reliefului. Relieful dezvoltat pe straturi sedimentare (grezoase-argiloase) prezintă forme mai domoale, cu excepţia versanţilor adiacenţi unde pantele ajung frecvent la valori de 30-350.

În cuaternar mişcările scoarţei au condiţionat accentuarea proceselor endogene mai ales denodarea şi acumularea: ariile excedate au fost supuse unor eroziuni interne în timp ce acumulările au fost reduse la formarea unor depozite subaeriene (deluviale).

Reţeaua hidrografică formată în cuaternar a dus la formarea unor depozite fluviatile. Din punct de vedere hidrografic perimetrul cercetat se încadrează în principal în zona de cumpănă a bazinelor hidrografice a râului Arieş - la nord – respectiv a râului Geoagiu în sud.

Apele subterane sunt reprezentate sub diferite forme de acumulare: izvoare (în zonele cu altitudini mari), pânze de apă freatică cu nivel liber (în zonele de luncă şi de terasă) existând şi posibilitatea existenţei unor pânze captive de apă în depozitele deluviale.

În ceea ce priveşte seismicitatea perimetrul comunei Ponor se încadrează în zona seismică “F”, valoarea coeficientului Ks = 0,08 în conformitate cu prevederile NORMATIVULUI PA 100-92.

În conformitate cu STAS 6054/77 adâncimea de îngheţ la sol se apreciază la 1,10-1,20 m de la nivelul natural sau sistematizat.

Caracteristic pentru comuna Ponor este tipul de sol podzolic cu un orizont de suprafaţă slab aprovizionat în elemente nutritive. Pe roci, în general acide sub vegetaţia de foioase domină cu autoritate solurile brun acide montane cu aciditate pronunţată. Adeseori aici orizonturile de suprafaţă sunt bogate în humus de tip moder. În marea lor majoritate solurile au o folosinţă silvo-pastorală (vezi păşuni comunale). În aval pe luncile celor două văi care străbat comuna predomină solurile aluvionare – de luncă – dar proporţia lor nu depăşeşte 15% din teritoriul comunei.

Comuna Ponor ca parte integrată a Apusenilor de Sud se caracterizează printr-un climat continental moderat cu particularităţi determinate de poziţia sa, fiind sub directa influenţă a maselor de aer umed şi răcoros dinspre vest peste care se suprapun influenţele sud-vestice care aduc tot timpul mase de aer cald de tip tropical. Se mai resimt de asemenea influenţele circulaţiei nordice şi nord-estice purtătoare de mase de aer rece de origine polară respectiv arctică.

Etajarea pe verticală a reliefului impune o zonalitate similară tuturor elementelor climatice fapt ce determină existenţa în zonele înalte a unor valori climatice reci-caracteristice climatului alpin care se modelează treptat spre zonele mai coborâte. În acest cadru comuna Ponor are temperaturi medii anuale de 60C. În funcţie de regimul termic se constată:

• zile de iarnă cu temepratura maximă sub 00C în depresiuni în intervalul noiembrie-martie (30-35 zile);

• zile de îngheţ care se produc în intervalul octombrie-aprilie pe văile râurilor;

• zile de vară – cu temepratura maximă peste 250C apar pe tot teritoriul comunei în perioada martie-noiembrie (circa 80-90 zile).

Datorită influenţei circulaţiei vestice umezeala aerului are valori medii de 65-75%.

Precipitaţiile sunt abundente, ele variind între 650-800 mm anual. Cele mai mici cantităţi de precipitaţii cad în februarie şi martie. În lunile mai, iunie, iulie se înregistrează maximul pluviometric. Ninsorile cad timp de 40-50 zile pe munte (1000 m altitudine) şi 15-30 zile în restul teritoriului. Stratul de zăpadă durează în general de la 30-50 zile la 160 zile în anii de excepţie (1995). În zona cu altitudinea de 1000 m şi chiar mai mult, stratul de zăpadă este stabil din luna decembrie până în martie. Grosimea stratului de zăpadă variază de la 10 cm până la 60-70 cm.

Vântul este adaptat liniilor mari ale reliefului. Direcţiile dominante sunt cele de vest şi sud-vest. Important pentru comuna Ponor este existenţa unui calm atmosferic mai ridicat ca în alte zone ceea ce pune în evidenţă un topoclimat de adăpost mai ales pe cele două văi ale comunei. De altfel, întreg culuarul Ponorului care este bine conturat între Munţii Metaliferi la nord şi vest beneficiază de acest topoclimat de adăpost.

VEGETATIA

Vegetaţia comunei Ponor cuprinde două etaje. Culmile cele mai înalte din nord (Munţii Metaliferi) şi sud (Munţii Trascău) cuprind o vegetaţie subalpină. Aici la altitudine cuprinsă între 950-1130 m este păşunea comunală. Suprafaţa ei este de 867 ha din care 64 ha reprezintă păşune împădurită denumită “Corn”. Păşunea comunală face parte integrată din teritoriul comunei Ponor.

Atât în perioada interbelică cât şi după anul 1945 şi în prezent se află în administrarea Primăriei. Păşunea comunală este împărţită în mai multe trupuri (parcele) delimitate fie de formele de relief fie de denumirile locale. Astfel, avem denumiri ca: Tulburea, Corn, Grohota, Văratici, Munceluş, Şesu Timuţii, Criştov, Mluha, Piatra Crîsnicului , Părăginosul, Lespedoru, etc.

În decursul timpului prin tradiţie fiecare trup de păşune servea comunităţii pentru păşunarea cu o anume specie de animale. Exemplu: Cornul, Munceluşul, Văratici- pentru bovine; Şesu Timuţii pentru cabaline; Piatra Crîsnicului, Mluha pentru ovine. Teritoriul ocupat azi cu păşunatul a fost ocupat cândva cu păduri, fapt ce rezultă din urme vizibile a ceea ce au fost odată amplasamente pentru producerea de mangan.

Solul specific pentru păşunea comunală este solul brun acid montan, caracterizat printr-o aciditate pronunţată cu orizonturi de suprafaţă foarte bogate în substanţă organică (humus de tip mullmoder) puternic debazificat cu conţinut ridicat de oxizi de Fe şi Al liberi şi cu un schelet pe profil.

Adesea solul brun acid muntos se asociază cu andisolurile şi cu solurile brune de pădure podzolite (vezi păşunea împădurită) caracterizate printr-un orizont de suprafaţă foarte închis la culoare, bogat în material amorf şi cu o mare capacitate de reţinere a apei. Vegetaţia care caracterizează păşunea comunală este caracteristică etajului subalpin. Speciile floristice care abundă sunt – Nordus stricta (50%) asociat cu specii arbustive – afin (Vaccinium myrtillus), merişor (Vaccinium vitis-idaea). În ultimii 20 ani păşunea este invadată în proporţie de 30% de ţipirig (Juniperus cummunis nsp nana). Sunt frecvente de asemenea specii floristice ca păiuş roşu (Festuca nubra), Campanula, Potentilla, Hieracium, etc.

Păşunea împădurită este cuprinsă în amenajamentul silvic, specia predominantă este fagul (Fagus sylvatica) în proporţie de 95% precum şi specii de arbuşti (şneapăn, coacăz). Caracterisitic în păşunea comunală este şi vegetaţia de mlaştină cunoscută şi sub numele de “molhas” prezentă în zona “Mluha”. Turbăria de aici este locul de unde izvorăşte Valea Ponorului la altitudinea de m. Vegetaţia este formată din muşchi (Sphagnum) fanerogame, merişor, roua cerului (Drosera Notundilofia).

În perioada anilor 1965-1985 au avut loc lucrări de curăţire a păşunii, de muşuroaie, tăiere de pipirig, etc. pe suprafeţe apreciabile. De asemenea, au avut loc lucrări de fertilizare şi amendare a păşunii. În perioada anilor 1970-1971 s-a plantat în zona “Grohota” suprafaţa de 80 ha cu pin, lucrare finanţată în cea mai mare parte de Ocolul Silvic. Pădurea este cuprinsă în amenajamentul silvic.

Subetajul făgetelor corespunde cu altitudinea medie a localităţii – 750-850 m - şi face o intercalare mozaicală cu fâneţele şi terenurile arabile ale localităţii. Fâneţele naturale caracteristice dealurilor înalte submontane au o floră ierboasă bogată. Predomină speciile de Festuca, Trifolium şi Poa la care se mai adaugă specii de Campanula, Symphytum, Staphylea, Geminta, Pulmonaria, Helleburus, Hieracium, Capsella bursa pastoris, Plantago Nardus stricta, etc. Miriştile ca parte integrată în suprafaţa arabilă şi care reprezintă terenul “în odihnă” pentru cultura anului viitor sunt bogate în flora ierboasă. Aici predomină specii de trifoi, albăstriţa, traista ciobanului, specii de crizantemă, cicoare, etc.

Etajul inferior este etajul montan în care se disting subetajul făgetelor. Aici vegetaţia forestieră este dominată de foioase: fagul (Fagus sylvatica), carpenul (Carpinus betulus), mesteacănul (Betula verucura), paltinul de munte (Acesr pseudoplatanus), frasinul (Fraximus excelsior), arinul de munte (Alnus vividis), teiul (Tilia Cordota), cireşul sălbatic (Cerasium avium), etc. Bradul (Abies alba) reprezintă doar 1% din suprafaţa de pădure iar pinul (Picea excelsa) se găseşte pe teritorii restrânse obţinute din plantaţiile care s-au efectuat în ultimii 40 ani (1960-1989).

Dintre arbuştii fructiferi care predomină în zonă amintim: alunul (Corylus avellano), măcieşul (Roza canina), scoruşul (Sorbus terminalis), lemnul câinesc (Ligustrum vulgaris), păducelul (Crategus Momogina), socul (Sambucus migra), porumbarul (Prunus spinosa), etc.

Dintre speciile de plante ierboase care depreciază calitatea fâneţelor naturale sunt: laptele câinelui (Euphorbia sp.), mătrăguna (Atropa Belladomna), brânduşa de t-nă (Colchicum autumnale), cucuta (Conium maculatum).

Speciile de buruieni care sunt cele mai frecvente şi care afectează culturile agricole în special cele prăşitoare sunt: rapiţa (Brunica migra), loboda (Polignum sp.), lipitoarea (Galium aporime), volbura (Convolvulus arvensis), pălămida (Cinsium arvense), mohorul (Setaria glauca).

În pădurile de foioase cresc şi se dezvoltă o mare varietate de ciuperci: bureţi iuţi (Luctorius piperatus), bureţi galbeni (Canthanellus ciborius) ghebe (Armillania mellea), mănătoarea (Boletus edulis) precum şi ciuperca de câmp (Aqaricum compestis). Nu lipsesc nici ciupercile otrăvitoare ca : muscăniţa (Amanito mudcania), buretele dracului (Boletus satana), barba caprei (Romaria formosa).

FAUNA

În cadrul faunei terestre trăiesc specii caracteristice făgetelor. Dintre mamifere amintim : viezurele (Melus melus), ursul brun (Ursus arctos), Lupul (Comis lupus), jderul (Martes martes), mistreţul (Sus scrofa), căprioara (Capreolus, capreolus), iepurele (Lepus europaeus), veveriţa (Scirus vulgaris), şoarecele, vulpea.

Păsările sunt foarte răspândite în zonă şi au reprezentanţi tipici atât pentru pădurile de răşinoase cât şi pentru făgete. Astfel, se întâlnesc: buha (Buho buho), mierla (Turdus merula), ciocănitoarea de munte, piţigoiul de munte (Parus philomelos), potârnichea (Perdix perdix), ciocârlia de pădure (Lullula arburea), câneparul (Cardelius canabina), gaiţa (Gannulus glandarius), pitulicea (Phyloscopus collybita), ghionoaia sură (Picus canus), graurul (Sturmus vulgaris), turturica (Streptopelia turtur), codobatura de munte, fluieraşul de munte (Tringa hipoleucus), grangurele (ovidus ovidus),etc. În timpul verii este prezent peste tot cucul.

În ceea ce priveşte fauna piscicolă se poate menţiona că este foarte săracă. Cursul torenţial al celor două văi precum şi poluarea apei, debitul scăzut al văii în timpul verii au dus la dispariţia sau diminuarea faunei piscicole. Doar pe cursul inferior al văii Ponorului poate fi întâlnit scobarul (Chondrostroma nanus) şi mreana de munte (barbus meridionalis petenyi).

Pe raza comunei Ponor nu avem rezervaţii geologice, botanice, forestiere sau mixte.

DISTOGRAMA SPORULUI NATURAL

Din figura alăturată se observă o creştere naturală (spor) pozitivă până în anul 1980 după care avem un spor natural negativ.

L. OBICEIURI ŞI TRADIŢII

Limba ponorenilor e curat românească, spre deosebire de alte părţi ale Ardealului , dar totuşi putem deosebi câteva particularităţi mai arhaice.

Între ei locuitorii, indiferent de vârstă sau grad de rudenie, nu prea întrebuinţează pronumele de referinţă decât faţă de străini. Copiii zic părinţilor “măi tată” ori la un om bătrân “tete”, dar în frază folosesc şi astăzi “mă” sau “voi” în loc de dumneavoastră. În loc de “aceea” sau “acela” folosesc “hăla” sau “haia”. Cu toate acestea ei sunt culţi, respectuoşi faţă de străini şi foarte ospitalieri.

Portul naţional local asemănător cu cel de la Buciumeni sau Săliştea Sibiului este o operă de artă. Costumul bărbătesc constă dintr-o cămaşă albă, lungă până către genunchi, cusută pe la poale, guler, gură şi manşete în modele româneşti ornamentate numai în negru. De sub cămaşă apar cioarecii strâmţi, peste cămaşă se încinge pieptarul încheiat pe subţioară, cusut peste tot în mătase neagră, cu flori mici negre, cu stamine mici, galbene, roşii sau albastre. Bărbaţii poartă pălărie neagră, la brâu centură de piele, în picioare bocanci sau cizme de piele.

Costumul femeiesc se compune din cămaşă şi poale albe, cusute pe la poale, mâneci şi guler ca şi cele bărbăteşti tot în negru cu modele româneşti de 3-5 cm lăţime. Pieptarul se încheie în faţă, brâul este de stofă neagră şi sunt ormanentate cu flori naturale cusute cu fir auriu sau argintiu. Năframa întrebuinţată de neveste este de culoare neagră cu ciucuri lungi iar fetele cu năfrămi colorate care se poartă legate înainte. În picioare poartă ghete şi pantofi. Numărul costumelor populare este din ce în ce mai mic iar în ultimii 20 ani se poartă foarte rar.

Nunţile, până în anul 1965, se făceau în mare trombă. În ajun vreo 20 de flăcăi se adună la mire, ridică câte un arminden de brad lung de 25-30 m curăţit de coajă până la vârf unde lasă crengile pe care le împodobesc cu panglici de hârtie creponată, apoi în locul cel mai de sus pun un şerveţel frumos legat cu un colac, o sticlă de ţuică şi un premiu în bani. De la mire la mireasă şi la biserică înainte toţi nuntaşii mergeau călări pe cai. Întorşi de la cununie. Toţi îşi încercau puterile să urce în vârful armindenului şi cel ce reuşeşte e răsplătit cu darurile din vârful armindenului . Începând de la Paşti şi până la Rusalii creştinii fac sfeştanii în case iar la munte (la animale) la fiecare cruce din culmile de dealuri, pentru semănături - în tot timpul anului.

Măncărurile tradiţionale sunt “Balmoşul cu salată verde” cârnaţul şi slănina afumată, ouă fierte, etc.

Hramul bisericii se face cu pomenirea văilor şi munţilor când creştinii aduc multe daruri ca: prescuri, lumânări, tămâie, vin, fructe, etc. Atunci se încheie aşa numita asociaţie “cununa anului” care e formată din creştinii ce se obligă a da grâul, vinul şi banii trebuincioşi pentru prescuri în timpul unui an. Aceştia sunt pomeniţi la slujbele de peste an.

La colindat se umblă în formaţii de crai, stea, turcă (capră) iar feciorii cei mai mari umblă în grupuri la colindat având şi câte 1-2 muzicanţi. În trecut darurile ce se dădeau la crăciun constau în bani, colaci, măncăruri, băuturi, prăjituri. La sfârşitul celor 3 zile de colindat se adunau toate darurile şi se făcea o petrecere la care invitau şi pe cei ce i-au colindat. Astăzi darurile constau numai în bani, colindătorii se adună la cele două cămine culturale, iar banii sunt strânşi cu ajutorul caprei (turca).

Până în 1960 ponorenii mai aveau şi o tradiţie de muncă. În orice vară, aproape din fiecare casă mergeau la “ţară” câte 1-3 persoane, care se întovărăşeau în echipe şi luau cu ruptul la secerat holdele de pe Valea Mureşului, de unde se întorceau cu grâu în schimbul muncii. La fel şi la culesul porumbului toamna. Plecarea la ”ţară” era un fel de sărbătoare precum este în 21 mai ieşirea cu vitele la păşune. Sosirea de la ţară constituia o sărbătoare şi mai mare, când cei rămaşi acasă îi întâmpinau ca pe nişte eroi, ce printr-un efort de câteva săptămâni au asigurat pâinea familiei. Un alt obicei ce a existat în comuna Ponor în decursul a două secole era adunarea sărbătorească de la “Piatra Crîsnicului”. Acest loc, asemeni sărbătorii de pe Muntele Găina, constituia un prilej de întâlnire al fetelor şi flăcăilor din Ponor şi comunele limitrofe: Baia de Arieş, Mogoş, Rîmeţ, Lupşa, Bistra. În fiecare an în luna Rusaliilor preoţii din aceste comune se întâlneau acolo, făceau maslu după care flăcăii şi fetele care aducea merinde şi băutură de acasă încingeau o horă la muzica lăutarilor până noaptea târziu. Acest obicei a durat până în anul 1965.

Ieşirea la munte privind văratul are loc la 21 mai. Aici erau pregătite stânele şi colibele pentru animale. Învoirea văratului constituia o tradiţie şi era urmărită de 1-2 paznici. Taxa de gloabă constituia dublul taxei legale. Până în 1970 măsura laptelui la oi se exprima în Kg-brânză/cap de oaie (de obicei 3 kg brânză şi 1 kg unt). După 1970 amplasarea stânelor fiind organizată mai aproape de locuinţele gospodarilor măsura laptelui este un muls pentru 5 oi, două mulsuri pentru 10 oi, etc.

Ca unitate de măsură pentru lungime a fos folosit stânjenul = 6 picioare = 1,896 m. Ca unitate de măsură pentru suprafaţă a fost folosit iugărul cadastral = 576 prăjini pătrate = 1600 stânjeni pătraţi = 5,754 metri pătraţi.

Ca unitate de capacitate a fost şi este folosită litra (ferdela) = 20 l (15Kg), mirta = 1/2 litre, pătrarul = 1/4 litre. Actualmente sunt folosite ca unităţi de măsură: metrul, m2, litrul, kg, ţolul, litra (ferdela).

Până în anul 1974 comuna Ponor nu a avut târg de animale şi mărfuri. Locuitorii comunei mergeau să vândă şi să cumpere animale şi mărfuri la târgurile din comunele învecinate: Sălciua, Lupşa, Mogoş, Rîmeţ, etc. După 1974 s-a înfiinţat târg de animale şi mărfuri – o dată pe lună.

Deşi Ponorul este o comună de munte totuşi în decursul timpului s-au ridicat câţiva oameni de seamă din văile ei.

Întâi vom aminti pe preoţii dinastiei Ciorbeştilor Ilie, Simion şi Laurenţiu Ciorbea. Din neamul lor s-a ridicat din partea ţărănească şi protopopul Sighetului Iosif Ciorbea. Neamul Ciorbeştilor a culminat cu Victor Ciorbea fost prim ministru al României (1996-1997).